Lorina Bălteanu. NONCONFORMISTA

"Deja am dat o serie de interviuri în care e proiectată imaginea mea. Sunt nevoită să-ţi răspund la întrebări şi fiindcă întrebările fac parte din acelaşi cadru, parcă sunt copiate una de la alta... deja sunt concepută ca un clişeu şi începe să-mi displacă. Dar să încercăm. Nu promit nimic, vom vedea...", aşa m-a întâlnit Lorina Bălteanu.

Recunosc, mi-a fost frică să mă apropii de ea, m-am mărginit doar la a citi şi răsciti versurile pe care le-am descoperit în adolescenţa mea, când îmi nimerise în mâini volumul "Cioburi". Lorina mă speria într-un fel, cum te sperie genul de oameni prea culţi pentru a coborî la nivelul "muritorilor de rând". Mă aşteptam să fiu tratată cu refuz atunci când am contactat-o telefonic. Dar a acceptat, intrigată probabil de motivaţia mea: "Vreau să aflu cine este Lorina Bălteanu". Sau, poate, a vrut să-mi dea o lecţie. M-am prezentat la reşedinţa ei de pe str. Toma Ciorbă fără să-mi pregătesc o listă cu întrebări. Discuţia noastră a avut o singură introducere, aceea a Lorinei care se aştepta să nu iasă nimic din vorbăraia noastră "ca între femei".

Am încercat să depăşim, pe cât e posibil, "modelul mioritic". Protagonista mea mi-a spus chiar de la bun început că este adepta schimbărilor: "Când se termină, îmi iau geamantanul şi am plecat, fără să las în urma mea lacrimi amare. Aşa consider eu că se pleacă - de la bărbat, în altă viaţă... M-am temut că o să "faci statistică": de ce am plecat de la Fundaţie, de ce am plecat de dincolo... M-am temut de clişee, nu le pot suporta, încep să mă enerveze...", aşa a luat sfârşit discuţia noastră, în timpul căreia eu, care nu sunt băutoare de cafea, am dat gata vreo cinci şi am pătat de ciocolată vesela gazdei. Mai târziu l-am cunoscut pe Valeriu Loghin, soţul Lorinei, despre care ea spune că "este cel mai deştept bărbat din Moldova" şi că, de nu ar fi fost aşa, ar fi rămas nemăritată. Smaranda e o dulceaţă de fetiţă care a împlinit 2 anişori pe 12 ianuarie. Îi place foarte mult să pozeze, ne-a prezentat păpuşile ei preferate şi ne-a povestit despre Cenuşăreasa. Ne-a mai spus că o cheamă "Mana" şi este convinsă că superba rochie pe care a purtat-o Cenuşăreasa la bal este "gal-bă-nă"!

- Prin'95 am descoperit-o pe Lorina Bălteanu, eram la vârsta când îmi căutam un model de viată. Pe atunci eraţi feministă...

- N-am fost niciodată feministă. Sunt o femeie care are anumite principii, şi acestea corespund, probabil, şi feministelor. Există anumite cauze pentru care şi eu, şi ele luptă, există probleme în societate care trebuiesc depăşite. Doar atât.

- Aţi folosit cuvântul "luptă". Pe ce "front" o purtaţi?

- E vorba de o luptă cu sine, cred. La început credeam că e marele meu necaz, să te îndoieşti întotdeauna de propriul tău adevăr, de propria ta existenţă, esenţă, de ceea ce faci, cu ce faci, cu cine faci... E destul de obositor. La un moment dat, când cineva m-a întrebat de ce nu am intrat în politică, cred că acesta ar fi fost răspunsul. Politica şi anumite profesii solicită persoanelor să fie mult mai tranşante, mai iubitoare de sine, să fie convinse că au dreptate... Eu, din păcate, am multe îndoieli.

- La Moscova, unde v-aţi făcut studiile, s-a format un nucleu de tineri care aveau să devină personalităţi ale culturii basarabene după '89 - Vsevolod Ciornei, Lorina Bălteanu...

- Moscova ne-a influenţat predominant; indiferent de faptul că era capitala statului sovietic, comunist, era un centru care trăia după regulile metropolei, cu oameni care erau mai liberi. Soţul meu, Valeriu Loghin, studia în aceeaşi perioadă fizica nucleară tot la Moscova. Ca nivel de cultură şi mod de a privi anumite lucruri, suntem foarte apropiaţi şi cred că e şi meritul Moscovei, ea ne-a făcut aşa.

- Poate ar fi fost cazul să vorbim de la început despre asta, dar am convenit că nu vom avea un interviu convenţional. Unde v-aţi născut?

- Cunosc întrebarea: de unde vine Lorina Bălteanu? De obicei, răspund urât la întrebarea asta. M-am născut atât de demult, nu că nu mai ţin minte unde, iar acea perioadă nu are prea mare importanţă. Viaţa mea e concentrată, într-un fel, aici, şi-mi amintesc foarte rar de copilărie. Părinţii au plecat din satul natal de zece ani şi trăiesc împreună cu mine. De aceea, satul meu este peste uşă. Am curte, părinţii mi-s alături, modul lor de viaţă aproape că nu s-a schimbat. Ei n-au fost prea tare ţărani, să zic că s-au rupt din cuibul lor. Au lucrat la magazin şi universul lor n-a fost foarte ţărănesc.

- Cum l-aţi cunoscut pe Valeriu? A fost o poveste romantică?

- Ne-am întâlnit prin intermediul unui prieten comun, deşi ne cunoşteam indirect. A făcut şi el studii la Moscova. Apoi neam revăzut la Chişinău. Ne-am întâlnit pe la 4-5 ziua, în parcul "Puşkin", şi pe la 11-12 aveam senzaţia că nu ne mai putem despărţi. Aşa s-a şi întâmplat.

- Cu ce se ocupă Valeriu ?

- Lucrează pe post de consultant financiar la programul postprivatizare a pământului.

- Smaranda este un copil planificat minuţios?

- Nu chiar într-atât. Deşi s-a născut foarte târziu. Să nască în Moldova o femeie la aproape 43 de ani - e un lucru special. Eu nu-1 simt chiar aşa, deşi lumea vorbeşte că nu-i bine să naşti la patruzeci şi ceva. În tinereţe, - probabil, din cauza caracterului meu, a ardorii cu care am trăit, - credeam că viaţa e veşnică şi nu aveam timp să mă gândesc la lucruri concrete. Am avut o senzaţie stranie de veşnicie, am crezut că le reuşesc pe toate şi mă mira să aud vorbe de genul întârzii, nu mai ai timp, trebuie să faci un copil. Recepţionam aceste mesaje fără să pătrund în esenţa lor, fără să înţeleg despre ce e vorba, fiindcă ştiam că viaţa e lungă. Senzaţia asta a fost foarte puternică. Am născut - în mod natural pentru mine - la momentul potrivit, tocmai când reuşisem să fac ceva în viaţa asta. Apariţia Smarandei a fost foarte firească, pentru vârsta pe care o port în spate, pentru relaţia mea de familie. Până la urmă, înţeleg că apariţia Smarandei după 18 ani de căsnicie e ceva special. Dar nu vreau să dau o nuanţă pozitivă sau negativă faptului. Nu ştiu cum e mai bine sau e mai rău - la noi aşa e, şi e bine.

- Ce calităţi trebuie să ai pentru a nimeri în cercul de prieteni ai Lorinei Bălteanu?

- Am avut întotdeauna probleme cu cercurile, cu găştile. Nici nu pot spune dacă am avut cândva o gaşcă; fiind o persoană mai specifică, sau eşti centrul în jurul căruia gravitează planetele, sau eşti un meteorit care zboară într-o direcţie necunoscută. In afară de asta, mi-am schimbat de câteva ori locul de trai. Nu am prins rădăcini la Chişinău, am plecat la Moscova, unde am stat cinci ani. Constituisem acolo un început de gaşcă pe care am lăsat-o şi am revenit acasă. La acel moment, eram destul de matură, aveam 24 de ani, şi nu era tocmai momentul potrivit să leg prietenii noi. Era un fel de sfârşit al comunismului, oamenii erau foarte încrâncenaţi, suspicioşi. Vedeau la tot pasul microfoane, toate sârmele care atârnau de garduri erau montate de securitate, orice pietroi de care te împiedicai pe drum era instalat acolo special... Era foarte greu să comunici pe atunci cu chişinăuienii, mai ales cu oamenii de creaţie.

...Observam cu tristeţe că băieţii noştri de la Chişinău se sinchisesc să meargă pe stradă alături de mine. Poate din cauza felului meu de a mă îmbrăca sau, poate, din cauza modului în care mă comportam. Pe atunci se făcea cafea bună la barul de lângă restaurantul "Moldova" şi observam, ori de câte ori mergeam într-acolo, că băieţii ba o iau înainte, ba rămân în spate. Deşi erau cu toţii băieţi buni, talentaţi şi deştepţi. Mă vedeam des cu Sandu Canţâr, Nicolae Popa, Seva Cernei. Unii mi-au fost colegi de universitate, alţii - prieteni de creaţie. Unii dintre ei mă certau că sunt o fire fără rădăcini, că nu merg la ţară, la mama. Eu, însă, nu puteam sta mai mult de două zile, mă plictiseam şi o luam spre Vladivostok sau în alte părţi, pentru că-mi era strâmt universul de la ţară. După Moscova mă deprinsesem cu un spaţiu larg, iar aici totul îmi părea foarte mărunt şi plictisitor. îmi amintesc, Nicolae Popa îmi spunea: "Eşti ruptă de la rădăcini, nu ştii cum creşte grâul". Şi avea, în felul lui, dreptate. Mie nu mi-e dor de mama atunci când văd cum învălură grâul. Adică, nu percepeam lumea prin clişee, nu eram educată de literatura moldovenească contemporană, mioritică. Ii enerva rău chestia asta. Nu zic că eram mai bună sau mai rea decât ei, dar eram diferită, şi asta mă făcea să fiu mai mult singură. Iată de ce întâlnirea cu Valeriu a fost extraordinară: am avut din start un univers comun, interese comune, educaţie comună, valori comune - chiar şi faptul că ambii am fost educaţi în şcoli moscovite.

- Sunteţi şi acum într-o continuă mişcare: veniţi, plecaţi, schimbaţi, sunteţi de negăsit... Sunteţi la curent cu ce se întâmplă aici, pe plan politic, bunăoară?

- Nu ştiu dacă îmi pot permite să ma pronunţ. Părerea mea personală e că nimic extraordinar nu se întâmplă; au loc nişte lucruri care - nu că le-am merita - ne reprezintă. Spre marea mea tristeţe, jumătate din populaţia noastră gândeşte aşa cum a votat. Consider că ceea ce se întâmplă acum în politică este pe conştiinţa noastră, a celor care n-au făcut nimic atunci când au avut această posibilitate. De ce să aşteptăm de la concetăţenii noştri patriotism şi solidaritate, dacă ei n-au avut parte nici de programe educative bune, nici de modele de urmat?! Am propus de mai multe ori responsabililor de atunci proiecte care ar fi fost edificatoare în această direcţie. N-a urmat nici un ecou.

- După 1989, ce este valoros în cultura noastră naţională?

- Valoroase sunt căutările. De unde să apară în cultura basarabeană ceva extraordinar exact în '89? Dacă e să vorbim de pictură, Grecu nu a apărut după '89, el a existat şi înainte... îmi vine foarte greu să vorbesc despre valorile noastre naţionale. Le observ, nu zic că trec pe alături... Dar pentru mine hotarele s-au deschis foarte de mult şi comparaţiile sunt inevitabile.

- Şi, după toate astea, în apartamentul Dvs. din Paris ascultaţi O-Zone!

- Mă bucur pentru băieţii din 0-Zone, fiindcă au reuşit. Am citit un articol în care autorul încerca să argumenteze că O-Zone este o non-valoare şi se întreba cum de au îndrăznit ei să ne reprezinte?! Dar aceşti băieţi nu reprezintă cultura moldovenească; ei urmează regulile unui domeniu concret: muzica pop. Chiar mă bucură faptul că fetele de 15 ani din Franţa învaţă româna pentru a vorbi cu băieţii din O-Zone. Îi simpatizez şi îi salut. îmi plac şi experimentele celor de la Zdob şi Zdub; probabil, ei sunt mai puţin moldoveni şi sunt mai puţin complexaţi în faţa noţiunii "cultură". Că noi, moldovenii, ori facem lucruri de valoare, ca să-1 depăşim pe Eminescu, ori nu ne încumetăm.

- Vorbind despre basarabenii care au stârnit controverse şi au dat naştere unor fenomene trebuie să amintim şi de Pave Stratan, care la Bucureşti este citat de mari artişti, cum ar fi, bunăoară, Nicu Alifantis, drept "un clasic în viaţă"...

- Eu l-am ascultat pe Pavel Stratan fără să aud ce a spus despre el Nicu Alifantis, şi mi-a plăcut foarte tare. I-am cumpărat CD-urile întâmplător, de la un Duty Free, când mă întorceam de la Paris. Mi-e frică pentru el, ca şi pentru mulţi scriitori basarabeni. Pavel, până la urmă, este mai mult poet decât cântăreţ, căci are metaforă deosebit de sensibilă şi profundă. Mi-e frică doar că nu va evolua ... Mulţi scriitori au un talent nativ, au sensibilitate, dar rămân la prima carte, uneori foarte bună. A doua carte sau nu apare, sau nu mai este interesantă. Consider că unica şansă de a evolua este prin cunoaştere şi căutare.

- Cum este Parisul şi cum va fi casa Dvs. de acolo ?

- Noţiunea de frumos la Paris are o relaţie directă cu finanţele. Ştiu, cel puţin, că în casa noastră o să fie cald şi multă lumină. Acolo, modul de viaţă e un pic diferit şi e foarte greu să înţelegi de ce oamenii pleacă, îşi schimbă ţara, modul de viată. într-un fel, aici, eu am o viaţă foarte comodă, familia e alături, am dădacă pentru fiică-mea, am menajeră, maşină - şi acolo nu am nimic din toate astea. Dar, chiar de voi face menajul de una singură, lucrurile se răsplătesc prin altceva. Plec la Paris nu pentru a trăi mai bine. Probabil, aici am terminat ce aveam de făcut... Am doar o responsabilitate pentru Smaranda. Trebuie să-i acord şansa de a merge mai departe, iar prin ea, probabil, voi merge mai departe şi eu. încă nu mi-am formulat clar definiţia de mamă care trebuie numaidecât să-i dea o educaţie elevată copilului ei. Nu vorbesc acum despre asta, ci despre relaţia mea cu ea. Ştiu că mama nu este doar atât cât să cânte de leagăn noaptea, - mama e cea prin care copilului i se transmite informaţia cea mai importantă despre lume. Şi dacă mama o ştie şi o simte, şi încă o şi mai poate transmite, iată lucrul cel mai de preţ pentru copil, şi iată de ce trebuie să exist eu, trebuie să simt eu, trebuie să trăiesc eu, ca să pot transmite viaţa şi copilului meu.

- Deci, îi cântaţi de leagăn Smarandei ?

- Sigur că îi cânt, şi am descoperit cu tristeţe că ştiu foarte puţine cântece de leagăn. Sunt nevoită să le compun din mers. Aşa, probabil, au apărut cele mai frumoase cărţi pentru copii.

- Aţi vrea ca Smaranda să vă semene?

- Aici nu pot s-o ajut cu nimic. Când eram însărcinată, încercam să definim cu Valeriu ce trăsături am dori să moştenească de la fiecare. Am impresia că s-a întâmplat absolut invers. Câteodată, când mi-e greu, mi-aş dori să nu-mi semene. E greu să trăieşti dacă eşti hipersensibil sau diferit de alţii. Pe de altă parte, nu mi-am dorit niciodată să fiu o tipă clasică, nu mi-aş fi putut trăi existenţa fără suferinţe, mi-ar fi plictisitor în trupul meu fără vârteje. într-un fel, nu-i doresc nici ei o viaţă obişnuită. E păcat să te naşti ca să te plictiseşti toată viaţa.

- Care mai sunt bucuriile din viata Lorinei Bălteanu ?

- Încerc să-mi trăiesc conştient viaţa şi pun mare preţ pe micile ei bucurii. Chiar faptul că-mi pot permite să dau o petrecere cu prietenii de fiecare 1 ianuarie - şi mulţi dintre ei apreciază chestia asta - e deja o mică victorie. Chişinăul este o urbe mică, nu prea ai unde te duce, nu ai unde-ţi petrece timpul, obosim mult şi nu avem modalităţi de relaxare adevărate, iar asta este una dintre bucuriile mele - de a oferi ceva frumos prietenilor mei şi de a mă distra şi eu. încerc să găsesc bucurii în lucrurile mici, chiar dacă există mitul că eu plutesc prin nebuloase. Nu pun mare valoare pe putere, pe fanfare, pe lauri şi niciodată nu am pierdut firul. Cel puţin, aşa mi se pare. Cu uşurinţă am plecat dintr-un domeniu în altul, am schimbat ţări şi oraşe şi nu m-am temut de încercări. Sper că sunt o tipă destul de lucidă şi nu o voi lua razna.

- Ce faceţi acum?

- Trăiesc, cresc fata. Nu pot spune că fac lucruri importante. Încerc să găsesc o nouă activitate. E timpul să-mi schimb din nou viaţa. Până acum, la fiecare 5-6 ani îmi schimbam radical ocupaţia. Acum debutez într-o activitate la Paris şi de aici, pentru mine începe un alt secol. Când o să scrii despre asta, o să-ţi fie foarte greu, deoarece nici eu nu pot spune concret ce fac. Căutarea de sine şi viaţa de fiecare zi pare, privită de la o parte, un lucru foarte plicticos şi foarte simplu.

- Nu mai faceţi literatură şi gata?!

- Nu în măsura în care mi-aş permite să public o carte, chiar dacă uneori îndrăznesc să mă ating de "sfera" poeziei. Sunt în faţa unei perioade pe care, categoric, trebuie s-o depăşesc. Nu am "încărcătura" necesară pentru a mă exprima în literatură. Pornesc la drum şi am senzaţia că bagajele sunt făcute, şi simt foarte bine că mă aşteaptă ceva important şi enorm, încă o viaţă.

Liliana Popuşoi


 Preluare:
vipmagazin.md

ad

Evenimente

Calendar

Decembrie 2017
L M M J V S D
27 28 29 30 1 2 3
4 5 6 7 8 9 10
11 12 13 14 15 16 17
18 19 20 21 22 23 24
25 26 27 28 29 30 31

Contact

E-Mail:
Subiect:
Mesaj:
Adauga codul din imagine:

Online

Avem 157 vizitatori online